Unul dintre filmele competiției celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema! de la Timişoara, ce a avut loc între 17 şi 21 iulie, este Clasa muncitoare merge în Iad (Working Class Goes to Hell, 2023), regizat de sârbul Mladen Djordjevic. Acesta este cunoscut pentru abordarea neconvențională și critică asupra problemelor sociale și politice. De exemplu, lungmetrajul său The Life and Death of a Porno Gang, din 2009, explorează teme precum violența, moartea, dezumanizarea și exploatarea. Este o critică acerbă la adresa societății sârbe contemporane și a consecințelor războaielor din fosta Iugoslavie. Mitch David, directorul artistic al Festivalul Internațional de Film Fantasia, l-a comparat pe Djordjevic cu Gaspar Noé, Lars von Trier și Michael Haneke.

Clasa muncitoare merge în Iad este o satiră politică deghizată într-un film horror, singurul aspect cu adevărat înfricoșător fiind realitatea nedreptăților pe care oamenii le înfruntă zi de zi.  Acțiunea este plasată într-un mic oraș industrial din Serbia, ai cărui locuitori sunt afectați de un incendiu tragic, într-o fabrică în care mor mai mulți muncitori. Familiile celor decedați protestează fără succes împotriva guvernului corupt, până când un străin le arată o modalitate extremă, neortodoxă de a lupta împotriva oligarhilor locali.

Pe măsură ce Ceca (Tamara Krcunovic) își pierde încrederea în încercarea de a obține despăgubiri, ea se apropie de unul dintre noii membri ai adunării lor, Mija (Leon Lucev), ale cărui sesiuni de „terapie de grup”, în realitate ritualuri și sacrificii satanice, ar putea aduce pacea în neliniștea resimțită. Practicile fac acum parte din viața de zi cu zi a sindicatului, pe măsură ce explorează un nou sistem de putere și îl adaptează dorințelor lor, iar o figură misterioasă își face apariția pe străzile orașului. Djordjevic învăluie orașul cu un aer sumbru, în care lumina apare rar, chiar și ziua, și nimeni nu are vreun motiv să fie fericit. Ei fac haz de necaz, dar caută cu disperare un răspuns problemelor ce îi macină, iar Mija (Leon Lucev) profită de ocazia de a obține putere și încrederea lor, îndreptându-i rapid spre artele întunecate. Personajele sunt încurajate în promiscuitatea lor de influența satanică.

Atât titlul, cât și premisa filmului atrag atenția și curiozitatea, așteptările devenind mari. Deși înclină spre un punct culminant satisfăcător, nu a reușit să realizeze ceea ce promitea. A părut că Djordjevic a încercat să nu meargă într-o extremă, aruncându-se în mai multe direcții, nefinalizându-le. A rezultat un film despre sataniști uniți și sindicalizați sub forțele întunericului, abordat cuminte, într-un ritm prea lent pentru a simți cu adevărat furia personajelor. Prea multe ritualuri și prea puțină răzbunare. Grotesc și amuzant pe alocuri, cu un punct de plecare cu foarte mult potențial, care nu merge prea departe.

Ceea ce îmi place este modul de portretizare a lipsei de speranță. Muncitorii sunt atât deznădăjduiți și obosiți să fie înfometați, mințiți și furați, încât sunt dispuși să creadă în orice: un șarlatan care le spune tot ce vor ei să audă, un vindecător readus la viață și chiar diavolul însuși. Umorul negru este fundația filmului. Scenariul invocă absurdul capitalismului și schimbarea acestuia cu venerarea diavolului. Fascinant în dualitatea pe care o înfățișează, Clasa muncitoare merge în Iad încearcă să facă legături între ceea ce protagoniștii consideră drept și lucrurile împotriva cărora luptă. Umorul este derivat din observarea acestor paralele și, până când ajunge la punctul culminant, se delectează cu analogia pe care a creat-o, lăsând în urmă o lume care pare îmbunătățită, dar care rămâne în esență la fel.

Atmosfera balcanică, familiară și documentaristica brută în imagine surprind dificultățile și suferințele clasei muncitoare, iar simțul detaliilor (femei în bar, figuranți, recuzită) accentuează autenticitatea cadrelor. În aceeași măsură, au rol de simbol. De exemplu, scena cu secera și ciocanul, folosite pentru torturarea celor de la conducerea locală, semnifică răzbunarea și recăpătarea puterii în fața oligarhilor.

Ușor prea lung, Clasa muncitoare merge în Iad constituie o abordare interesantă a luptei de clasă, în care sindicatul muncitoresc își găsește salvarea în satanism. O critică năucitoare a unei societăți postcomuniste și corupte. Mladen Djordjevic nu a mers până la capăt, dar este lăudabil că a întreprins realizarea unui astfel de film. Este recomandat tuturor celor care respectă și apreciază cinematografia din regiune, cu siguranță un pas înainte spre crearea unei diversități atât de necesare în cinematografia sârbă.

Iulia Ostace