Mă îmbrac și îmi iau geaca pentru a mă duce la cel mai apropiat magazin, la 45+15 minute de mine. După efortul de a îndura plictiseala trenului într-o seară de marți, ajung în lumina sterilizantă a supermarketului și caut o piesă de teatru care să îmi ocupe creierul în seara asta. Pe raftul de jos găsesc ceva la 50% reducere, Le Cocu, o iau repede și mă duc la casă. Ies, merg spre gară și pe drum încep să mușc nesătul din piesa de teatru. E expirată. Furios, mă întorc la magazin ca să returnez piesa, dar cică nu pot, pentru că deja am mușcat din ea. Ce mă oprește din a-i împușca pe toți acum?

La asta se rezumă una dintre ideile distilate în lungmetrajul Yannick. Filmul regizat de prolificul Quentin Dupieux ne exasperează în primele 5 minute cu o piesă de mâna a treia, un adulter obosit și jucat prost, simulacru de viață pariziană, acompaniat de o sală pe jumătate goală. Într-un final ne salvează (mulțumim!) Yannick (Raphaël Quenard), intrus proletar în așa-zisul univers burghez. În loc să se retragă tacit din sala de teatru, el răstoarnă status quo-ul și își cere înapoi, nu banii, ci timpul pierdut, starea pierdută. Pentru el, teatrul este un obiect, un serviciu, ceva ce în mod implicit ar trebui să obțină efectul deziderat de consumator; să ne amuze, să ne distragă pentru 2-3 ore.

Yannick nu vrea să se gândească la subiectivism sau alte cuvinte pompoase, vrea doar să uite ce viață deplorabilă duce. Este doar un paznic suprasolicitat, fără viitor, lipsit de viață personală. Și nu îl putem condamna. Totuși, indiferent de stratul social în care se află, majoritatea „consumatorilor” amatori de artă gândesc la fel. Printr-un un mic sondaj făcut de tiran în rândul co-spectatorilor, în timp ce actorii timorați încearcă să învețe chestia numită scenariu de Yannick, toți sunt de fapt chiar el, Yannick. Plictisiți, obosiți, n-au idee de ce se află acolo, au venit să bifeze căsuțele de distracție cvasi-culturală pe lista vieții din această săptămână.

Trogloditul nostru tratează actorii de duzină ca pe niște măscărici medievali, al căror scop este doar amuzamentul lui și doar al lui. Îi amenință, glumește cu ei, dar cel mai important, le subminează autoritatea în fața celorlalți spectatori. Inversarea rolurilor de putere prin posesia armei din partea lui Yannick sau a unuia dintre actori, Paul Rivière (Pio Marmaï), este reflectată de rolul artistului inversat. După o muncă sisifică, Yannick reușește să scrie live o piesă, performance inconștient, și astfel ajunge să ia în stăpânire scena. Înlăcrimat, Yannick privește piesa seacă, abundentă în greșeli gramaticale, cum adună râsete sincere; creația lui e apreciată cu adevărat? Este el apreciat cu adevărat? În spatele miștourilor și lipsei anacronice de aptitudini tehnologice (greu de crezut ca un băiat european să aibă o armă, și nu un laptop, acasă) se ascunde un sentimentalist ce se vrea revoluționar.

Dupieux a spus într-un interviu că nu vrea ca filmele sale să fie luate foarte în serios. Poate însă că, fără să vrea, el ridică unele întrebări despre ce este arta raportată la climatul actual de consum. Avem noi, consumatorii, dreptul doar la artă bună? Are arta dreptul să greșească? Mai este valabil sloganul duchampian cum că totul este de fapt artă? Consumatorul își actualizează limitele aleator și surprinzător în legătură cu relația sa față de artă. Calitatea sa poate fi strict o măsură a entertainmentului, a efectului emoțional imediat produs sau doar rezultatul unei campanii foarte bune de marketing. De-a lungul lungmetrajului, nu ni se răspunde la niciuna dintre aceste întrebări, aspect redundant de altfel, pentru că în momentul de față se tipăresc sute de pagini despre artă ce pretind o mult mai mare seriozitate.

Capturat doar din câteva unghiuri statice, filmul nu pare să îndeplinească niciunul dintre aceste criterii fluide și totuși atrage priviri la festivaluri internaționale. Chiar și privirile mai puțin apreciative vor trebui îndure doar 67 de minute, durata acestei idei ce se strecoară prin viața noastră, subversivă artistic.

Dupieux, ca în toată filmografia lui de până acum, capturează o idee, se joacă puțin cu ea, o costumează și o transformă într-o minge de ping-pong ce trece prin fileul fiecărui spectator. În acest meci, regizorul, dar și noi, schimbăm taberele neanunțat, în meciul controverselor artei măturate de decenii. Noi putem alege dacă pasăm filmul-idee până ajunge la alte duplicări ale lui Yannick din perimetrul nostru și modul în care o vom face. Pentru că, totuși, nu vrem să ne amenințe nimeni și în săli de cinema cu pistolul.

Alex Petrescu

Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!