Normal că semnătura se pune la sfârșit. Filmul Daaaaaali! (r. Quentin Dupieux), un motan încălțat care se preface că merge pe un drum drept, dar ajunge să fie panglica lui Möbius, a semnat (precum în afișul ediției a 11-a a Festivalului de Film Ceau, Cinema!) și a încheiat festivalul.

Față de filmul Extrasezon, care a deschis a 11-a ediție a festivalului, Daaaaaali! umple niște goluri. Diafan, limpede, fremătător, amintește de vizuina iepurelui din Alice în Țara Minunilor. Deși pare că lucrurile nu se leagă, ce mai contează? Lumea în care te introduce nu are nevoie de subtitrări, trebuie doar să te lași dus de mustăți.

Structura ierarhică a personajelor este aceeași și în Extrasezon, și în Daaaaaali!: personajul principal, masculin, este scos în evidență, dar printr-o ușoară comparație, de actorul „de suport”, feminin. Povestea lui Daaaaaali! se întinde pe un hol lung în care totul este despre vanitate. Poate nu totul, e un cuvânt puternic, dar mare parte din personalitatea și amprenta lui de artist, cum nu s-a mai văzut pe lumea asta.

Dacă în filmul de deschidere atmosfera este rece-ordonat și complicat de atins, Daaaaaali!, oscilant, prețios și boem, se învârte, pe „planeta” iridescentă cu același nume, în care personajele se transfigurează (Dali este jucat de 6 actori diferiți, de unde vin a-urile din titlu). Ridicolul are nuanțe diferite în cele două filme: de la unul tocit și tăcut, la unul exuberant și explicit.

Pe planeta(blol) lui Dali, timpul, în loc să se topească, precum în poate cea mai cunoscută pictură a lui, pare că se încolăcește, asemănător cu mustățile protagonistului (protagoniștilor?).

E vară. Arid ușor feeric, un loc îndepărtat de lume, opus față de nisipiul-lăptos din Extrasezon. Aceleași trăsături se răsfrâng și în personaje. Mathieu se lasă dus de ce ar putea fi un ideal, umple găurile emoționale cu ceva ce este doar în mintea lui. Dali și-a creat propria realitate. Niciunul dintre ei nu vede mai departe de reușitele personale și de ego-ul tăbăcit. Oricât de personaj satelit, aproape umil, prezentate în cele două lungmetraje, sunt Alice (Extrasezon) și Judith (Daaaaaali!), oricât și-ar dori și încerca (Alice chiar a încercat), nu pot schimba ceva în cineva care nu-și dă seama ce e greșit. Nu poți completa ceva în cineva, dacă acea persoană nu știe ce-i lipsește.

Judith (Anaïs Demoustier), proaspăt devenită jurnalistă, vrea să facă un interviu cu ilustrul Dali (Edouard Baer, Jonathan Cohen, Gilles Lellouche, Pio Marmaï, Didier Flamand, Boris Gillot). Apa trebuie să fie la temperatura ideală și cu bulele de CO2 numărate, ca măcar să aibă șansa de a propune interviul. Povestea se răsucește într-o fugă după acesta. Se fac promisiuni despre grandoarea lui, pornind de la un interviu de 10 minute, dar se ajunge la un lungmetraj biografic care implică o întreagă echipă de producție. Nu cred că sunt în măsură să spun unde începe, unde e realitate și unde e vis sau dacă se vrea un final. Nu cred că toate lucrurile trebuie explicate, oricum trăim cu impresia că ce înțelegem este ce s-a transmis.

Structura lungmetrajului prezintă și reprezintă modul în care sunt picturile sale: abstract de vagi și totuși explicite, ușor voluptoase, dar nimic nu e mai profund decât poți duce. Întorcându-mă din nou la Alice în țara minunilor, lucrurile pot fi pe cât de sufocante, pe atât de imaginare.

Dali în țara minciunilor cred că trebuie privit cu o doză de scepticism. Poți să nu-l crezi, poți să-l crezi sau să-l condamni, dar reușește să te facă să te simți ca în picturile lui. Este imersiv. E un vis, într-o pictură, într-un film, într-un vis, într-o pictură, într-un film…

Un mic disclaimer, dacă ești genul de persoană care gustă ironia în liniște, fără hlizelile și traducerile paralimbajului personajelor, făcute de oamenii din spatele tău, chiar recomand să stai într-un colț de sală. Lungmetrajul Extrasezon începe lent și rarefiat, întinde o plictiseală groasă din care oamenii încearcă să se scoată prin a râde de ironia umană. Daaaaaali! începe jucăuș și pică cu avânt în gaura vizuinei din Alice în Țara Minunilor. Nu sunt convinsă, dar sunt șanse mari ca Dali să fi gustat și din biscuiții de pe masa iepurelui.

Ioana Satmari 

Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!