Apocalipse însorite

Cum ar fi dacă apocalipsa ar sosi într-o zi cu soare?

Cuvântul apocalipsă vine din greacă și înseamnă, de fapt, „a dezvălui”. Iar în cadrul programului nostru, dezvăluirea se produce prin fel de fel de catastrofe. 

Când Ionuț Mareș m-a invitat să prezint Erogenesis (2025) la Ceau, Cinema!, i-am propus să-l arătăm alături de alte două filme care m-au marcat. La herida luminosa (2022) de Christian Avilés și Il faut regarder le feu ou brûler dedans (2022) de Caroline Poggi și Jonathan Vinel.

La herida luminosa contraface un material de arhivă pe 16 mm din care țese povestea unui grup de adolescenți britanici veniți în vacanță în Insulele Baleare. Sunt deprimați și tot ce își doresc este să stea la soare fără cremă de protecție. La amiază, când soarele dogorește, Sam, cel mai deprimat dintre ei, se pregătește să facă un salt de pe balconul hotelului și îi îndeamnă pe ceilalți să-l filmeze. Telefoanele se ridică în aer și Sam crede că va zbura spre soare. Dar realizatorul, Christian Avilés, are un fel al lui de a privi. Totul arată ca un vis febril ce se topește pe celuloid. Filmul transformă vacanța în pelerinaj, iar pe adolescenți în credincioși veniți să se închine soarelui. Saltul de la balcon devine avântul unui Icar al zilelor noastre. Mai târziu, doi paramedici, sosiți la fața locului, filozofează în ambulanță. Ce-o fi cu această obsesie a britanicilor de a sări de la balcon? E al șaselea săptămâna asta. O fi vreun blestem vechi, aruncat asupra lor cândva, de mult, de vreun popor subjugat. O forță care îi împinge să-și ia zborul spre soare.

Il faut regarder le feu ou brûler dedans pornește de la fenomenul incendiilor de vară din Corsica. Regizoarea Caroline Poggi joacă rolul unei piromane mistice, care dă foc câmpurilor într-o arșiță fără sfârșit. Ea este, de fapt, o ecoteroristă apărătoare a gliei. Detestă mormanele de beton și reziduurile urbane care, precum o tumoare, împânzesc insula. Crede că focul este singura cale de a-și vindeca iubita Corsică de această urâțenie creată de oameni. Filmul se deschide cu o melodie indie pop, imposibil de drăgălașă, dar versurile sunt fanteziile ucigașe ale unui copil. Ca și cum ne-am afla în mintea unui dictator infantil. Energia nervoasă a montajului este un reziduu al esteticii jocurilor video. O vezi pe Caroline cum se mișcă în cadru, ca un avatar urmărit de jucător. Ceea ce probabil înseamnă că jucătorul ești chiar tu. Filmul practică un fel de hibridizare narativă. O confuzie deliberată, în care diferite voci se topesc împreună până nu mai știm cine anume ne vorbește. Unde ne sfârșim noi, cei care privim, și unde începe personajul? 

Cu Erogenesis ne aflăm în plină postapocalipsă, undeva într-o fantezie șaptezecistă despre cum ar putea arăta viitorul. Dar nimeni nu intră în panică. Dimpotrivă, ambianța e de un dolce far niente. Lumea e împărțită în tabere, ca pe o tablă de joc. Avem un grup de halterofili care își fac veacul printre ruinele unui amfiteatru, ca niște olimpieni, o corporație creștină pro-natalistă și, între ele, un grup de savante care, întâmplător, ar putea salva specia. Cândva, ele au construit un dispozitiv care ar putea crea vieți noi. Aparatul are forma unui păianjen uriaș din oțel care deocamdată se odihnește în beciul centrului de cercetare. Și asta pentru că savantele noastre nu sunt nici ele prea sigure dacă e o idee bună să repopuleze planeta. În plus, au o preocupare mult mai arzătoare. Un fel de studiu al senzualității. 

Dar dincolo de catastrofele lor particulare, filmele acestea mai au ceva în comun. Tonul oblic și o privire piezișă. Scot catastrofa de pe linia dreaptă a gravității. Văd folosul de a te pierde în loc să-ți găsești drumul.¹ Avem aici estetici de videoclip, fonturi roz de abțibild, calofilie pe 16 mm și voci de basm. Aceste voci nu se pricep și, de fapt, nici măcar nu încearcă să explice lumea. Dar se pricep s-o vrăjească. Fac totul să pară simplu, aproape stupid și apoi straniu. Catastrofa nu vine aici ca mare tragedie. Vine deghizată. Într-un vis cu clinchete de glockenspiel, în hubris piroman sau în lene și senzualitate.

¹ Jack Halberstam, The Queer Art of Failure, Duke University Press, 2011.

Xandra Popescu, iunie 2026