Ca parte a ediţiei de toamnă a Ceau, Cineclub!, am lansat şi un concurs dedicat liceenilor din Timişoara. Adolescenţii au fost invitaţi să scrie o scurtă cronică despre un film văzut în 2025 într-unul din cele trei cinematografe publice din oraş, iar cele mai bune zece texte au fost premiate cu câte un abonament de cinci intrări la Studio, Timiş şi Victoria (jurizarea a fost făcută de echipa Ceau, Cinema!). Am primit multe propuneri incitante, cu idei bune şi perspective proaspete asupra cinematografiei. Le mulţumim tuturor elevilor care ne-au trimis texte. Am ales câteva dintre ele şi pentru publicare – le găsiţi mai jos (în versiuni editate).
“Dinţi de lapte” (2025, r. Mihai Mincan)
Apărut în 2025 şi regizat de Mihai Mincan, “Dinţi de lapte” ridică cea mai importantă întrebare: „Cât de fragilă este viața, de fapt?”
Filmul ne poartă în anii ’80, când România era sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu, și urmărește povestea Mariei Lucaciu, o fetiță de 10 ani, ultima persoană care își vede sora, Alina Lucaciu, înainte ca aceasta să dispară din fața blocului. Deși filmului are un ton sobru și este introspectiv, punând accentul pe frica și tăcerea din acea perioadă, nu este deloc dramatic, ci mai degrabă delicat, şi îi ține pe spectatori în tensiune constantă.
Temele principale sunt pierderea (simbolizată de dispariția Alinei), curajul de a crește (Maria trebuie să învețe să trăiască fără sora ei și să facă față unei lumi dure și plină de frică) și fragilitatea copilăriei (filmul subliniază ideea zdruncinării și pierderea inocenței). Stilul regizoral este realist şi redă, în mare pare, fragmente dintr-o viață pe care şi familiile noastre au trăită. În același timp, filmul emoţionează, în special datorită interpretării actorilor.
„Dinți de lapte” m-a impresionat profund, prin felul în care a fost redată trecerea de la copilărie la maturitate, într-o lume de colaps. Actrița care a jucat-o pe Maria Lucaciu, Emma Ioana Mogoș, m-a impresionat cel mai tare. În ciuda vârstei fragede, a reușit să transmită mai multe emoții, sentimente și gânduri decât orice adult. Această poveste m-a făcut să reflectez asupra importanței inocenței și rezistenței în fața dificultăților, asupra farmecului specific fiecărei vârste, dar mai ales asupra regimului comunist și ce a însemnat el în viața fiecăruia.
În concluzie, filmul lui Mihai Mincan este o lecție despre inocență, tăcere și supraviețuire. Un film care nu strigă minciuni, ci șoptește adevărul. (Patricia Cristina Elena Duicu, 15 ani, clasa a IX-a)
“Dracula” (2025, r. Radu Jude)
Poate nu adaptarea romanului “Dracula” la care ne așteptam sau care să respecte cartea cu cea mai mare rigurozitate, dar probabil prima care înglobează spiritul poveștii și reprezintă ce este Dracula cu adevărat.
Filmul, în sine, este foarte ciudat. Simţi, adesea, că este prea mult. Din punct de vedere vizual, arată rar frumos, iar așa-zisul fir narativ se dezleagă atât de des în moduri atât de neașteptate încât ajungi să te întrebi la ce te-ai uitat și de ce. Totuși, această versiune a poveștii “Dracula” pare a fi singura versiune care putea fi făcută în aceste circumstanțe, în România, pe un buget de 5 lei și cu un vis al unui regizor precum Radu Jude, din al cărui stil poate fi așteptat doar neașteptatul.
Romanul “Dracula” și personajul omonim au ajuns să reprezinte atât de multe lucruri, atât de multe idei, atât de multe reproduceri eșuate ale răului, atâtea încercări irelevante de marketing, încât, între timp, a pierdut orice fel de însemnătate ar fi avut la început (această însemnătate a poveștii/personajului Dracula poate fi, în sine, discutată la nesfârșit). Așadar, această versiune a lui “Dracula” este exact ceea ce am făcut-o noi să fie, amestecând toate aceste lucruri şi oferindu-ne ocazia să vedem pentru prima dată cât de stupid și prostesc este cu adevărat (“noi” înseamnă atât societatea românească, dar și întreaga industrie cinematografică globală).
Dracula, de-a lungul anilor, a ajuns să fie absolut orice, de la o reprezentare a răului pur, a unui conducător însetat de sânge și nemilos, la un simbol al mândriei naționaliste, al unei fantezii faţă de un trecut așa zis “mai bun”, de mult apus, al extremei drepte. De la un subiect al dorinței și pasiunii înfierbântate, la o reprezentare a grotescului și monstruosului. De la triumful ocultului asupra binelui și credinței creștine, la un erou glorios al țării și al neamului. De la un capitalist al cărui scop se rezumă doar la scurgerea banilor, la o metodă de promovare a guvernului, în speranța de a atrage turiști. Toate astea au rolul doar de a arăta cât de lipsite de sens sunt aceste reprezentări, și cât de interconectate și adesea amestecate sunt în diferite interpretări ale personajului. Stilul de realizare ajunge să reflecte acest lucru, filmul fiind făcut intenţionat pentru a-şi arăta bugetul foarte limitat și haosul în care s-a desfășurat procesul de creație.
Filmul este despre filmmaking, însă, la prima vedere, nu pare să arate niciun fel de dragoste sau pasiune pentru arta în sine (…)
Inteligenţa artificială NU are și NU va avea niciodată ce căuta în artă. În acest film, ea preia însă controlul și conduce “povestea” în direcții atât amuzante, cât și proaste. Nu sunt de acord cu utilizarea sa, dar, în “Dracula”, scopul principal al acesteia pare a fi să-ți demonstreze cât de ne-inteligentă este cu adevărat.
Filmul nu este o capodoperă, comentariul social, dar și cel la adresa lumii filmului și artelor nefiind suficiente pentru a-l face una. Şi probabil ar fi o insultă la adresa filmului și a lui Jude să spunem că este, deoarece este clar că nu acesta îi e scopul.
Dacă ar trebui să încerc să-i explic “scopul”, aș spune că acesta este de a te obliga să gândești, să-ți creezi o părere despre miile de idei abordate, dar adesea lăsate în aer, fără o concluzie clară, să fii șocat atât de profund încât să vrei să schimbi ceva, să te întrebi ce a însemnat Dracula, dar şi ce înseamnă lumea și care e rolul nostru în ea. (Iulia Ștefania Radu, 18 ani, clasa a XII-a)
“Film pentru prieteni” (2011, r. Radu Jude)
Filmul are o poveste atât de des întâlnită în cinematografie şi literatură: Un om “încearcă” să se sinucidă. Și, totuși, Jude reușește să ne surprindă și să dea un nou sens acestei sintagme.
Ești conștient încă de la început că vizionezi un testament, un rămas-bun, o ultimă încercare a personajului de a se conecta cu foștii săi prietenii. Cu toate acestea, pe tot parcursul filmului mă întrebam dacă se va sinucide până la urmă. Discursul lui te induce în eroare, se schimbă în funcție de ceea ce simte. Nu vrea să acuze pe nimeni, dar totuși acuză pe toată lumea, le urează numai bine, însă disprețuiește felul în care ei trăiesc.
E greu să deduci adevărul, să înțelegi ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, fiind doar punctul lui de vedere. Chiar și așa, se creează o empatie pentru personaj, o milă și o tristețe pentru singurătatea lui, pentru faptul că nimeni nu l-a ajutat, nimeni nu l-a susținut, nimeni nu a venit să mănânce ardei umpluți. Pentru faptul că el tot a mai sperat că există ceva bun în el, că mai are ceva de oferit lumii, până când nu s-a mai putut convinge să creadă asta. Te gândești la “cum ar fi fost dacă?”, iar sentimentul ăsta te macină profund.
Cinematografic vorbind, felul în care a fost filmat se potrivește perfect poveștii, îi oferă elemente de realism, iar cadrul static îți creează un sentiment extraordinar de disconfort, de parcă ai fi imobilizat și forțat să asiști la ceea ce se întâmplă. Icoana care se observă în oglindă este un detaliu care poate însemna multe lucruri, dar, cu siguranță, intensifică starea inconfortabilă. Ritmul este unul foarte bun, iar monologul te captivează și te transpune în lumea tristă a personajului.
Ca o concluzie, aș spune că un lucru este foarte ciudat. Din vorbele sale, rezultă că e singur, că oamenii, cel puțin cei din viața lui, sunt reci și indiferenți. Însă, la final, observăm că niște vecini, cu care probabil nu avea nicio relație anterioară și cărora nu le datora nimic, i-au sărit în ajutor, în ciuda ororii la care au fost nevoiţi să asiste.
Se lansează câteva întrebări: Oare care era scopul filmulețului până la urmă? Oare voia ca el să însemne ceva pentru așa-zișii săi prieteni pentru ultima dată? Oare tot ce avea nevoie era de o acțiune care să le atragă atenția? Dar oare oamenii cărora le era dedicată filmarea ar fi avut interesul să-l vadă vreodată? (Iulia Ghergha, 18 ani, clasa a XII-a)
„Sacrificiul” (1986, r. Andrei Tarkovski)
Poate fi distrugerea un act al iubirii?
Undeva, lângă un copac și un lac, ne întrebăm ce înseamnă schimbarea și ce se află dincolo de timp și sacrificii. Prin ultimul său film, „Sacrificiul”, Andrei Tarkovski ne lasă, în tăcerea flăcărilor unui foc, să ne regăsim liniștea propriei existențe.
Personajul principal, Alexander, este un gânditor care trăiește izolat alături de familia sa, ducând o viață liniștită. În ziua aniversării sale, odată cu vestea izbucnirii unui nou război nuclear, pacea devine doar o speranță a ceea ce a fost cândva. În disperarea sa, el se roagă la Dumnezeu și promite că, dacă lumea va fi salvată, își va sacrifica tot ce are, va trăi în tăcere, dedicându-se spiritului. Într-un moment, tot ceea ce părea perfect devine o teamă de sfârșit.
Unde se întâmplă schimbarea pe care o așteptăm cu disperare? Timpul este singurul care mai e și de partea noastră, și împotriva noastră. Şi, totuși, timpul pare aici să nu ne mai grăbească, ne lasă să căutăm și să ne găsim prezența noastră într-o lume prea grăbită ca să ne mai aștepte. Într-o lume în care singura schimbare devine cea exterioară, într-o lume unde florile nu înfloresc și nu sunt udate.
Și cât de brusc poate muri speranța și cât de întunecat poate fi un cer de primăvară care trăiește prin misterul începuturilor și al finalurilor. Dar repetiția gesturilor făcute cu atenție și conștiință devine o formă de rugăciune. A uda același copac zi de zi nu înseamnă să crezi că mâine va înflori sau că sensul se află doar în rezultat, ci în fidelitatea față de gest, așa cum îi povestește și Alexander fiului său, în timp ce udă un copac de lângă un lac. A face același lucru devine un exercițiu al tăcerii, modul prin care ne schimbăm pe dinăuntru, deși exteriorul pare neschimbat.
Transformarea interioară este ceva ce doar noi, fiecare pe cont propriu, o putem descoperi. O transformare ce devine o ordine tăcută și invizibilă. Sacrificiul devine un gest de atenție și nu doar de renunțare la ceva, așa cum casa nu e distrusă din nebunie, ci din nevoia de a liniști lumea de zgomotul ei, pentru că adevărata revoluție nu este cea exterioară, ci cea interioară. Focul devine nu o distrugere, ci o trezire a ceea ce este cu adevărat important.
În final, copilul udă copacul uscat, spunând: „La început era Cuvântul…”, care devine o nouă speranță, un simbol al renașterii. Iar sensul poate fi transmis uneori doar printr-un exemplu viu. Tarkovski ne face să ne întrebăm dacă, de fapt, o acțiune lipsită de sens pentru ceilalți poate avea totuși cel mai profund sens pentru cel ce o face. Răspunsul se află în tăcerea apei și a focului şi în răbdarea luminii.
A repeta cu credință un gest devine, poate, cea mai sinceră formă de speranță. Poate că ceea ce contează, de fapt, este răbdarea, timpul care trece prin gesturile noastre zilnice, tăcerea care se așază dincolo de sufletele noastre. Deci, ce înseamnă, până la urmă, a distruge și a iubi? (Adme Strumberger, 18 ani, clasa a XII-a)
“Parasite” (2019, r. Bong Joon Ho)
This film became a global phenomenon after it won the Oscar for Best Picture, being the first foreign film to win this title. And I can definitely see why it won.
The movie is an exploration of what people are capable of in dire circumstances and what poverty does to them. It is best to go into this movie blind, so I’m not going to spoil anything for you, I’ll just say my opinions, give some quotes, and let you watch it like I did.
The first part of the movie is perfectly paced, the progression of events flowing perfectly. The characters are all quite complex, feeling like real people. Their motives are all very credible, and even when they are pushed to the extreme, their actions are still believable because the fear of going back to where they came from is too much to bear.
This movie discusses the struggles of people in poverty and the impossibility of overcoming that ever-growing wall that separates the rich from the poor. It tackles this idea from a very fresh and original perspective: the fight between the poor amongst themselves instead of the fight between the poor and the rich. Most people never get to the point where they can actually fight against those in power, like two wolves fighting for a piece of flesh, both getting shot by a hunter, because they were too distracted by each other to see the real danger.
This take on economic inequality is not talked about enough, and I feel that this movie did a great job bringing it to light.
The cinematography is very good as well, with Bong Jon-Ho using composition to transmit hidden messages, which, as a photographer, I appreciated a lot.
The second part of the movie (which is the second hour of it) is almost a totally different movie, shifting from a drama to a psychological thriller, but still having the same themes and social commentary, which is another thing that makes this movie so great.
In conclusion, it’s a must-see if you call yourself a cinephile, and a great addition to international cinema. (Paul Jurma, 18 ani, clasa a XII-a)
„Good Fortune” (2025, r. Aziz Ansari)
(…) Filmul urmărește povestea lui Gabriel, un înger păzitor care are grijă să prevină accidentele oamenilor. Dar când îl întâlnește pe Arj, un bărbat indian simplu și nemulțumit de viața lui, decide să-l ajute în mod real, chiar dacă asta încalcă regulile. Ca urmare, Gabriel este dat afară de la jobul său de înger și trimis pe Pământ, unde ajunge homeless împreună cu Jeff, omul bogat. Ei trebuie să învețe să supraviețuiască fără nimic, să simtă adevărata greutate a vieții și să descopere compasiunea și empatia prin experiențe dure și neașteptate.
Această parte m-a impresionat enorm. Gabriel, obișnuit cu controlul și siguranța, descoperă cât de grea și totodată frumoasă poate fi viața simplă. Jeff, obișnuit cu luxul, află că bogăția nu înseamnă fericire și că adevărata valoare stă în ceea ce simți și cum trăiești. Împreună, cei doi ne arată că viața are sens în alegerile pe care le facem și în felul în care apreciem ceea ce avem.
Între timp, Arj descoperă că banii nu aduc fericirea. Înțelege că viața lui are valoare și că trebuie să prețuiască fiecare moment, indiferent de cât de modest ar părea. Și partea asta m-a emoționat și mai mult: Keanu Reeves chiar a donat o parte din averea lui oamenilor nevoiași, iar când am aflat asta în timpul filmului, sala parcă a vibrat mai tare. E genul de moment care te face să înțelegi că ceea ce vezi pe ecran poate exista și în realitate și că fiecare poate face bine în jurul său.
Pe tot parcursul filmului am râs, am oftat și am simțit emoțiile personajelor. Sala era plină de zâmbete, murmure și râsete, iar eu simțeam cum totul se contopește: personajele, familia mea, bătrânul din spate și oamenii din jur. Toți eram conectați printr-o experiență comună, și am simțit cât de puternic poate fi un film atunci când te face să simți totul cu adevărat.
„Good Fortune” m-a învățat că fericirea nu vine din bani sau poziție socială, ci din alegerile noastre, din cum privim viața, din empatie și din cât de mult apreciem ceea ce avem. Fiecare viață are valoare și fiecare gest contează. Filmul mi-a arătat că există frumusețe în lucrurile simple și că oamenii, prin bunătate și compasiune, pot transforma lumea în ceva mai frumos.
La final, am simțit că am trăit mai mult decât un film. A fost o experiență care m-a făcut să râd, să plâng, să gândesc și să simt că inima mea e mai deschisă. „Good Fortune” nu e doar o poveste, e o experiență care te schimbă, care te face să vezi viața puțin altfel și care rămâne cu tine mult timp după ce luminile se sting.
Cred sincer că toți ar trebui să vadă acest film, pentru că nu e doar despre îngeri, bani sau aripi, ci despre viața reală, despre alegeri, iubire, empatie și adevărata valoare a fiecărei zile. Este un film care te marchează și te face să simți că lumea poate fi mai frumoasă atunci când înveți să trăiești cu inimă deschisă. (Isabela Mihu, 16 ani, clasa a X-a)
,,Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1975, r. Miloš Forman)
Am ales să scriu despre celebrul film ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1975), în regia lui Miloš Forman. Este inspirat din cartea cu același titlu de Ken Kesey, apărută în anul 1962. Forman a ales această temă pentru că, venind dintr-o Cehoslovacie marcată de totalitarism, a văzut în povestea spitalului psihiatric o imagine universală a luptei omului pentru libertate într-un sistem autoritar. (…)
Pelicula ne arată povestea unui om care iubea viața și încerca să o trăiască din plin. Ajuns la azil în urma unui proces, se întâlneşte cu niște bărbaţi bizari care îl învață cum arată viața când o trăiești sub un ,,clopot de sticlă”. McMurphy este văzut ca un element perturbator de către doctori, el încercând să le recâştige demnitatea bolnavilor.
Povestea ne vorbește despre libertate, conformism și curajul de a fi tu însuți într-o lume care te vrea tăcut. Spitalul este o metafora a societăţii, iar confruntarea lui McMurphy cu sora Ratched simbolizează lupta eternă a omului cu autoritățile.
Jack Nicholson dă viață personajului principal cu o autenticitate rară. Prin zâmbetul sau provocator, el îl transforma pe McMurphy într-un simbol al libertății, într-o lume care o suprimă.
,,Zbor deasupra unui cuib de cuci” rămâne, după o jumătate de secol de la apariţie, o capodoperă despre spiritul uman și nevoia de libertate. (Elena Popeti, 18 ani, clasa a XII-a)